• Mihaela Călin

Anul în care nu am mai avut răbdare cu timpul

De ani de zile avem o lamentare comună, indiferent de vârstă sau de preocupări: nu ne mai ajunge timpul, timpul trece prea repede. Acum începe săptămâna, acum e weekend, acum începe vara, parcă clipeai o dată și era toamnă, acum e ianuarie, acum ne pregătim iar de Crăciun.


Anul 2020 a schimbat tot. Senzația mea continua a fost că timpul se târăște. Că nu mai trece odată. Că e greu, ne luptăm cu boala aceasta și căutăm un leac și parcă nu mai trece odată, cu tot cu carantinele, cu starea de urgență și distanțarea socială. O încetineală, o încleștare care te țintuiește în casă, în orașul tău, în banca ta, în mintea ta.


Anul acesta de mai multe ori munca mea a fost oprită. Filmări pe care le programasem le-am anulat ca măsură de prevenire a îmbolnăvirii luată de companie. Iar așa ceva este chiar rar, să ceri să muncești și să ți se spună că e mai bine să stai.


Vacanțele au dispărut din program, dar parcă am trăit tot acest an în ritmul vacanțelor de leneveală: nu se mișcă nimic, nu se schimbă nimic. Trebuie doar să respecți regulile, rutina: la serviciu, acasă, la cumpărături o dată pe săptămână. Atât. Luni de zile parcă infinite doar cu atât.


Până și sărbătorile de iarnă le-am simțit tot așa. Este prima dată în viața mea când pot să spun că nu mi se pare că au trecut prea repede. Ce-i drept acum, la final de an, mi-a picat bine lentoarea aceasta. Am fost mai organizată și mai relaxată ca niciodată cu pregătirile de sărbătoare.


Și acum aștept. Aștept să treacă și această ultimă zi din acest an în care nu înțeleg ce m-a lovit. Nu am trecut prin trauma fizică și psihică a îmbolnăvirii, nici eu și nici ai mei dragi, și știu că trebuie să fiu recunoscătoare pentru asta, dar în același timp știu că trauma fricii de această îmbolnăvire este, de asemenea, un coșmar. Gândurile că trebuie să fim atenți, mai avem puțin și o să se găsească o soluție, dar până atunci să fim atenți, mereu să fim atenți și precauți; mărturisirile multora cum că au fost prevăzători și nu știu de unde și cum de s-au îmbolnăvit; informațiile că o soluție este pe aproape, s-a găsit un vaccin; dar trebuie să avem răbdare, să mai avem grijă un timp, este un nou val de îmbolnăviri. Toate acestea trăite zi de zi, mereu, în toate preocupările și discuțiile cu cei din jur...


Mai e puțin și o să treacă acest an. Sunt conștientă că nu se va schimba nimic de la 1 ianuarie 2021, că nu intrăm într-o altă dimensiune, și totuși aștept această încheiere ca pe o gură de oxigen. Încă nu pot să privesc totul optimist, încă nu sunt pregătită să înțeleg ce am învățat din asta. Am tot citit tot felul de postări și gânduri ale oamenilor despre acest an atât de neobișnuit și îi admir pe toți pentru puterea de a fi pozitivi. În gândire, nu la test (sic!). Dar deocamdată nu pot să fiu așa. Deocamdată simt doar că nu mai am răbdare cu acest timp care picură, ca o picătură... chinezească.

137 views1 comment

Recent Posts

See All