• Mihaela Călin

Ce am mai citit

Nu am mai apucat să scriu nimic despre ce mai citesc. Fac toate eforturile ca să mă pot ține în această perioadă cu Petru mic de două lucruri: mersul la sală și cititul. În jur de o oră pe zi îmi rezerv pentru asta, în general seara, după ce adoarme copilul. Uneori nu reușesc să stau atât de mult, dar regula este ca să nu treacă nicio zi fără să citesc puțin.




Uitându-mă peste lecturile din ultimele luni, îmi dau seama că am citit mai puțină ficțiune decât de obicei. :P Așa că o să încep cu o astfel de carte. Este vorba despre O dimineață de iubire pură de Yukio Mishima. Îmi place foarte mult Yukio Mishima și am cam citit tot ce mi-a picat în mână și îi poartă semnătura. Aceasta este o culegere de povestiri, fiecare surprinzătoare, puțin șocantă chiar. Toate au în centru povești de iubire: unele ciudate, neîmpărtășite, altele absolute, egoiste, altele absurde, fatale. Fiecare dintre ele aduce ce aduce în viața unui cititor un scriitor nipon: magie și mister. Este o carte deloc relaxantă, dar captivantă.


Cartea Mai uman a lui Steve Hilton este revelatoare. Autorul, un om cu o experiență notabilă în administrația publică, explică în ce fel în viziunea lui lumea în care trăim ar putea fi mai orientată către oameni, către natura și nevoile oamenilor. Doar ajungând să îți pui o astfel de problemă, ajungi să vezi cât de departe de natura umană este lumea în care trăim de fapt. O lume inventată, cu reguli și tradiții create de om, dar care s-au îndepărtat totuși de esența noțiunii de uman. O carte în care găsești că educația este de fapt un proces natural, dar care în zilele noastre nu mai este deloc așa. Copiii, de exemplu, sunt așezați în clase și primesc informații în funcție de vârstă. Un criteriu total irelevant, având în vedere că știm cu toții că de fapt copiii au preocupări foarte personale și capacități intelectuale diferite, chiar dacă au aceeași vârstă. Și cu toate acestea, puține sunt exemplele în lume unde se ține seama de acest aspect. O carte care mi-a deschis curiozitatea despre sărăcie. Întrebarea este simplă: cum de unii oameni sunt săraci și alții – bogați? Cum de unele națiuni sunt foarte sărace, iar altele trăiesc de la un secol la altul mereu în bunăstare? Răspunsul este unul complex, cu siguranță, și mulți au încercat și încă încearcă să îl găsească, dar Steve Hilton aduce o perspectivă foarte interesantă: conceptul de moștenire a sărăciei. Sunt foarte multe lucruri expuse în această carte care mie mi-au deschis mintea cu noi întrebări și în același timp m-au provocat să caut răspunsuri și dincolo de această lectură.


Și dacă tot am povestit despre Mai uman, hai să vă spun tot acum despre o altă carte despre... oameni: Oamenii – scurtă istorie despre cum am stricat totul, de Tom Phillpis. Foarte mult m-am distrat cu această carte, dar asta doar pentru că autorul scrie savuros! Altfel, nu e nimic, dar nimic, amuzant. Din contră! Este o carte despre cele mai stupide erori pe care le-au făcut oamenii de-a lungul timpului, erori are au însemnat din păcate pierderea multor vieți omenești, uneori chiar pierderea vieții celui cu marea găselniță sau ale căror consecințe încă le mai tragem noi, generațiile actuale. Să vă dau un exemplu: cum au ajuns oamenii să folosească la scară mondială combustibilii cu plumb, un dezastru care încă ne afectează pe toți? Găsiseră mai multe variante de substanțe care puteau fi folosite pentru ca motoarele să nu se mai blocheze, dar oamenii au ales plumbul! Când la fel de bine puteau folosi etanol: ieftin și ușor de produs, și mai ales – inofensiv. Ridicolul prostiei umane vă las să îl descoperiți în această lucrare minunată, deșteaptă și amuzantă deopotrivă.


O altă lucrarea parcursă în ultima vreme este #fakenews, cartea Alinei Bârgăoanu. Nu cred că are rost să fac recomandări referitoare la cărțile de jurnalism pe care le citesc, dar aceasta este o lucrare foarte frumoasă și deșteaptă, care nu are aproape deloc aspecte tehnice. Nu este numai despre fakenews, ci și despre lumea tehnologizată în care trăim. Foarte interesantă perspectiva! Foarte interesante ideile Alinei Bârgăoanu, o lucrare foarte bine documentată! Deci go for it!


O carte de suflet este Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor de Gary Chapman și Ross Campbell. Am încercat să nu îmi bag în cap prea multe despre parenting și să mă bucur cât pot de maternitate și de vârsta aceasta mică a lui Petru. Dar e o carte foarte frumoasă și care cred că face bine oricărui părinte care își iubește copiii. Și nu întâmplător spun asta, ci pentru că una dintre ideile cărții care a mișcat ceea ce credeam că știu și că e clar este tocmai asta, iubirea părinților pentru copii. Deși, întrebați direct, cei mai mulți părinți ar spune că își iubesc nespus copiii, dacă îi întrebăm pe ei, pe copii, surprinzător de mulți răspund că nu sunt iubiți de părinții lor. Așa se simt ei, neiubiți! De ce simt asta și cum putem face să le transmitem că îi iubim chiar și când trebuie să le spunem nu, să le facem program, să le interzicem lucruri, să le stricăm distracția, etc? Asta este frumos și ușor explicat în această carte plină de exemple înduioșătoare.


Am terminat 2020 cu o autobiografie și am început 2021 cu alta. Foarte diferite cele două cazuri, dar fiecare m-a atins cu câte ceva. La sfârșitul anului trecut am ajuns și eu la cartea Învățare a Tarei Westover. Este carte despre care tot auzeam de vreun an, dar nu îi venea rândul. Este povestea unei tinere născută și crescută într-o familie de mormoni fundamentaliști din Statele Unite. Are o viață grea, marcată de violență și extremismul religios al părinților, ba chiar și de o posibilă boală psihică gravă a tatălui ei. Tânăra aceasta reușește cumva, într-o conjunctură fericită, prin oameni care o apreciază și vor să o susțină, să se îndepărteze de condiția prestabilită de familia ei. Educația, școala, o salvează. Ajunge la cele mai înalte școli și scrie această carte ca o eliberare, poate chiar la sfatul unui psihoterapeut bun. Nu este magistral scrisă, Tara Westover nu este scriitoare și nici nu are astfel de pretenții, dar este sinceră până în măduva oaselor și are un fel calm de a povesti. Fără resentimente care pe tine, ca cititor, simți uneori că te copleșesc. Nu știu dacă această tânără va mai scrie vreodată sau nu literatură (ea studiază istoria), dar povestea ei de viață rămâne una răvășitoare pentru oricine o citește.


Și în fine, mi-a plăcut Povestea mea by Michelle Obama! Îmi place familia Obama, atât cât pot deveni fanul unui politician, mai ales pentru că ia decizii în altă țară, nu în a mea. Povestea lui Michelle este exact așa cum și declară ea că și-ar dori să fie: motivațională, plină de speranță, yes, we can. În această carte își spune povestea vieții ei, încă de la naștere: cine sunt părinții ei, cum a trăit în casa părintească la Chicago, povești frumoase ale unei adolescente deștepte și extrem de determinate să reușească în viață, cum l-a cunoscut pe Barack Obama și cum a devenit soția lui, despre maternitate și creșterea fiicelor ei, și bineînțeles despre cum a ajuns o fată simplă din Chicago, și negresă pe deasupra, Prima Doamnă a Statelor Unite. Și-a trăit și își trăiește viața cu foarte multă încredere în lucrurile mici care schimbă lumea în bine, în onestitate și perseverență, în soțul ei relaxat și vizionar. E o carte din care eu am tras și câteva concluzii personale despre cum a ajuns America la Trump, dar asta e altă discuție și sunt doar păreri personale. Ce vreau să vă zic despre această carte este că timp de 600 de pagini chiar te face să simți și să crezi că poți și tu. Orice! 





224 views1 comment

Recent Posts

See All