• Mihaela Călin

Crăciun în pandemie. Primul și ultimul. Amin!

Deși au trecut atâtea luni de pandemie, acum, pe final de an, parcă mi se pare mai absurd ca oricând. Parcă abia acum încep să realizez ce se întâmplă, cum trăim. Deși am avut un Paște cum nu mi-aș fi putut imagina vreodată (soțul meu s-a dus și a luat lumină de pe strada vecină, la ora 21), atunci era altceva în sufletul meu. Aveam sentimentul că e doar un moment atipic, o să treacă și să ne amintim ca de departe cum a fost. Dar iată că a trecut atâta amar de timp și am ajuns Crăciunul și nu a trecut. Și parcă mi se termină resursele de pozitivism și de împăcat cu situația...


Ne facem planuri de sărbători. Plănuim de fapt să nu facem nimic. Ne gândim că poate chemăm finii la noi, dar imediat ne întrebăm dacă e ok. Dacă să vină toți de-odată sau pe rând, în zile diferite. Noi mai mergem la cineva în vizită? Sau mai bine să evităm?... Și atunci cum să ne mai pregătim de sărbători?


Pentru că de fapt sărbătorile despre asta sunt: despre oameni împreună. Mi se rupea inima în anii în care lucram de Crăciun și nu puteam ajunge la familia mea, la Turnu Severin. Acolo simțeam sărbătorile, mă revedeam cu unii și cu alții la mese întinse și veselie.


Cele mai frumoase Crăciunuri le-am trăit acolo, acasă, cu vecinii. Nu exista dimineață de Crăciun fără să ne luam cadourile în mână și să batem la ușa vecinilor, să le arăm ce am primit. Și să vedem Iulia ce a găsit sub brad. Și așa începea ziua: cu o țuică fiartă cu tanti Viorica și nu nenea Tică. Îmi amintesc toate de parcă au fost ieri.


Așa trăiam, de la unii la alții. Vecinii ne erau cele mai apropiate rude, practic. Mâncam cu toții la mese întinse de sărbători sau poate doar ouă cu cartofi prăjiți făcuți repede, când venea tanti Viorica de la serviciu, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace. Nu încuiau ușile niciunii ca să poată intra și ieși copiii dintr-o casă în alta.


Și aici unde stăm avem vecini buni, oameni cumsecade și firești. Acum două săptămâni și-au dat întâlnire cu toții cei de pe stradă ca să vorbească una, alta despre ce e de făcut în mica noastră comunitate. S-au întâlnit afară, cu măștile la gură. Nu pentru că nu s-ar fi deschis nicio casă și nu s-ar fi pus nimic pe nicio masă, dar pentru că acestea sunt vremurile. Ne e frică și ne ferim unii pe alții pentru că mai suntem care mergem la serviciu, sunt și vecini mai în vârstă, mai cu probleme de sănătate. Nu riscăm.


Crăciunul acesta așa o să îl facem, cu copiii fiecare la casa lui, cu noi fiecare la masa lui. Dar eu sunt sigură că nu va mai fi încă unul așa. Că nimic, niciodată nu a oprit oamenii să fie oameni, să își trăiască viețile împreună, unii lângă alții. Niciun război, nicio molimă, nicio diferență de limbă, rasă sau clasă nu au ținut oamenii departe de sărbători, și sunt sigură că nici SARS-COV-2 nu ne va mai ține multă vreme așa.


Răbdare și nădejde să avem! Sărbători frumoase!


101 views0 comments

Recent Posts

See All