• Mihaela Călin

Cum am petrecut vacanta în pandemie. Sau internați la pediatrie în vreme de coronavirus.

Am fost tare nehotărâți cu vacanța anul acesta. Ca atâția alți oameni, bineînțeles. Pe de o parte înțelegem riscurile și nu vrem să jucăm în filmul inconștienței. Pe de altă parte, deja e al doilea an când nu văd marea... Așa că ne-am luat inima în dinți, am căutat temeinic, și, prin recomandările prietenilor, am rezervat o scurta vacanța la 2 Mai. Dar știți cum se spune în filme: viața avea alte planuri cu noi.


Miercuri, cu o săptămână înainte de vacanță, Petru face febră. Mare. Dăm fuga cu el la spital, la Victor Gomoiu, pe la ora 22 și ne spune medicul de gardă că are herpangină. Și că nu există suspiciune de altceva. Am plecat acasă cu tratament. Dar din păcate situația nu s-a ameliorat, așa că sâmbătă ne-am întors acolo cu febră mare iar. Și am stat apoi 4 zile internați pentru că de fapt era vorba și de un rotavirus. Nu foarte agresiv, dar extrem de insistent.


Ce voiam să vă spun este că în zilele alea am murit și am înviat. Cât îmi era de groază să plec la mare cu copilul pe pandemie, darămite să ne internăm în spital cu SARS COV 2-ul lângă noi!


Am plecat cu el la Gomoiu pentru că am auzit că nu e aglomerație la camera de gardă. Și nu e. Știu oameni care au stat cu orele cu copiii în brațe la spitalele private pentru că este foarte mare cererea, părinții fug cât pot de camerele de gardă de la stat unde e și mai și. Eu am decis să fac invers, să merg la stat, după ce am auzit povesti bune despre Gomoiu.


Vă spun sincer, sâmbătă, când copilul era deja destul de afectat, i-am spus soțului meu: mergem la Gomoiu ca să ne ajute cineva repede, dar dacă se pune problema să ne internăm, mergem la privat unde știm noi. Cu gândul acesta am plecat. Și au reușit să mi-l schimbe medicii de acolo fără să știe de el. S-au purtat atât de bine cu mine și cu Petru încât mi-a fost rușine să le spun că plec, că nu vreau să mă internez acolo.


Am stat 48 de ore în izolare pentru că băiețelul avea febră și orice caz care ajunge la ei cu febră e tratat ca un posibil caz de COVID-19. Ce a însemnat asta? Că am stat două zile într-un salon cu 4 paturi în care eram doar noi. Cu baie proprie și televizor. Da, și eu am fost șocată. Salonul arăta așa.



Apoi, pentru că testul de Covid al lui Petru a ieșit negativ, urma să ne mutăm într-o secție normală. Îmi era groază de un salon cu mai mulți copii mici, mă temeam de cum o să îl culc, cum o să îl țin ocupat pentru că deja se simțea mult mai bine și începuse să mișune, dar nu m-aș fi încumetat să plec. Și aici urmează altă surpriză. Am fost mutați în acest salon.







Tot singuri, tot salon cu toaletă proprie. Și am trăit să pot povesti și așa ceva: am făcut duș în fiecare seară internată cu copilul meu într-un spital de stat în România!


Este șocant pentru oricine a intrat într-un spital de la noi, și, din păcate, eu am intrat în multe și am dormit destule nopți cu capul pe scaune lângă cel bolnav. Dar despre condițiile de la Victor Gomoiu nu are rost să vorbesc prea mult. Spitalul e nou și sunt o mulțime de poze pe internet. Vreau să vă povestesc însă despre medici și personalul medical. Care este adus de la privat, cred. :) Sau poate din altă țară! :)


Cât am stat în izolare, medicul venea la copil o dată pe zi dacă totul era în regulă și nu se întâmpla să se simtă mai rău. Dar! Îmi răspundeau imediat la telefon. Sunam din salon și imediat primeam medicamente și indicații. Mă sunau și mă întrebau dacă a mâncat, cât a mâncat, dacă doarme, ce face. Am prins de gardă în două nopți două blânde de doctorițe așa cum îmi imaginam eu că trebuie să fie pediatrii și de cele mai multe ori nu sunt... I-am mulțumit lui Dumnezeu în continuu pentru ele. Oameni care înțelegeau că un copil e un copil și dacă îi e rău, nu vrea să ia medicamentele, și dacă nu vrea să le ia, nu le ia, orice ar face mama, nu că sunt eu incapabilă. Am auzit în spital Să îl lăsăm așa cum vrea el, el știe ce îl face să se simtă mai bine sau Dacă nu ia medicamentele astea e ok, mă gândesc și îi dăm altceva, mai sunt variante și cu ceva trebuie să îl convingem. Am simțit că suntem ajutați, nu doar tratați.


Am mai povestit asta și mi s-a spus în față: medicii se poartă bine cu tine pentru că lucrezi la televizor. De data aceasta nu a fost deloc cazul. Eu am purtat mereu mască pe față, mai ales în secția de izolare, și oricum nu arătam cum mă știu pe mine oamenii de la televizor. Deloc. Mai mult, pe noi ne cheamă Sava, mereu am spus numele meu din acte, deci nu aveau cum să facă vreo legătură. Dar oamenii aceia așa se poartă cu toți copiii!


Aș fi vrut să le mulțumesc scriind aici, atât pot și eu să fac. Dar nici măcar asta nu îmi iese pentru că am reținut doar câteva nume și nu are rost să le scriu și să îi omit pe restul. Îmi pare rău că trăim vremurile astea atât de nedrepte. Dacă aș vedea oamenii de la Gomoiu pe stradă nu i-aș recunoaște, atât erau de ascunși sub echipamentele de protecție. Straturi de măști, botoși, mănuși, cizme de cauciuc, reguli peste reguli și peste toate – rigoarea să fie respectate. Dar dincolo de toate acestea, de distanțare și de teamă, am găsit inimile unor oameni incredibili. Grija și bunătatea lor față de pacienți mi-au făcut copilul din nou sănătos, iar mie mi-au redat încrederea că TOTUL VA FI BINE!

197 views0 comments

Recent Posts

See All