• Mihaela Călin

Despre copilul meu, nu despre parenting

Nu am știut cât de repede cresc copiii!


Cât de mult se schimbă de la o zi la alta, nici nu apuci să te bucuri de fiecare etapa în parte, nici nu apuci să fii obosită de plânsetele aduse de un dințișor, nici nu apuci să te bucuri de un nou cuvânt stâlcit sau de o nouă mișcare de dans, că au și dispărut. Au fost înlocuite cu un alt râs, pe care nu l-ai mai auzit, cu o nouă săritură sau chiar cu un cântecel.


Zilele trecute am văzut că Petru mănâncă singur supă. Cu lingura. El tot încearcă, dragul, de luni bune să prindă zeama cu lingura și să o ducă la guriță, iar eu l-am lăsat să exerseze cât a vrut el. Iar acum, ca prin minune, a reușit. Într-o zi a mâncat singur supă! Wow! Cam așa se întâmplă lucrurile, ca printr-o magie: într-o zi se ridică, într-o zi pășește singur, într-o zi te strigă, într-o zi strigă un cățel, într-o zi rezolvă puzzle-ul. Și deși suntem lângă ei, zi de zi, parcă toate acestea ne surprind.


Petru este un copil bun, care ne face să ne bucurăm de fiecare etapa a lui. Nu mi se pare nimic greu cu el. Unde nu înțeleg ce se întâmplă, încerc să mă informez sau să iau lucrurile așa cum sunt, să mă gândesc mai mult la faptul că așa e el, copilul meu, și face unele lucruri diferit pentru că e un om diferit de toți oamenii de pe pământ, cu personalitatea și cu alegerile lui.


Nu e întotdeauna ușor cu el, dar este întotdeauna foarte frumos. Sunt deja câteva luni bune de când au început tantrumurile și testarea limitelor. Am auzit atâția părinți exasperați de această etapă, secătuiți de consumul nervos care vine la pachet cu aceste crize, și eram pregătită pentru așa ceva. Constat cu stupoare că dragostea e mai puternică decât disperarea, asistând la ceva aproape incredibil: plânsul copilului meu nu mă deranjează. Plânsul lui Petru nu mă exasperează, nu mă sperie, nu mă scoate din sărite, nu mă plictisește. Plânsul lui mă doare, dar știu că nu am cum să îl opresc, ci doar să îl ajut pe copil să trecem amândoi prin asta. Și el testează tot mai mult, știind că noi, părinții lui, suntem acolo, să testăm împreună. Țipă tare, ascuțit, țipă cu toată forța lui, plânge isteric, plânge afectat, cu pumnii la ochi sau cu palmele la gură, se zvârcolește, se cambrează, se aruncă, se lovește uneori. Și apoi râde. Îl luam în brațe, îl sărutăm, îl împăcăm și uităm cu toții năpasta. Și el, micul, și noi, marii.












Mă întreabă mereu oamenii despre Petru și despre mine, despre noi, cum ne descurcăm cu un copil mic și cu viața noastră, în general. Aș putea povesti multe, evident, dar eu la rândul meu citesc atâtea variante de sfaturi de parenting, încât numai gândul să mă apuc să povestesc cuiva despre asta mă obosește. Am vrut însă să scriu aceste rânduri ca să rămână aici nu neapărat pentru cei ce le vor citi, cât mai ales pentru mine. Ca să nu uit. Să nu uit acest sentiment: acum, lângă Petru, sunt cea mai bună versiune a mea din tot ce am fost vreodată!

1,136 views1 comment

Recent Posts

See All