• Mihaela Călin

Destinația: jurnalist!



Toată viața am fost jurnalist. Doar jurnalist. Nu știu dacă e ceva lăudabil sau din contră, dar așa a fost bine pentru mine.





Am ales această meserie contrat tuturor așteptărilor pentru că terminam cu note bune un liceu informatic, dar la 18 ani, când deja conștientizam importanța deciziei mele, am ales jurnalismul. Nu a fost simplu, urma să dau un examen de admitere cu două probe scrise destul de complexe, dar asta nu m-a descurajat. Am muncit enorm în anul acela, nu cred că am dormit în vreo noapte mai mult de 6 ore, dar am știut mereu că e cea mai bună alegere pentru mine.


Înainte de admiterea la facultate, la Timișoara, părinții mei m-au îndemnat să mai fac o alegre, o facultate la care se intra doar ”cu dosar”, adică doar cu o medie din mai multe note, fără examen. Aici am stat puțin în cumpănă, recunosc, pentru că nimic altceva nu credeam că mi se potrivește, că aș putea să fac. După o vreme de gândire însă am decis să mă înscriu la Facultatea de Psihologie, tot la Universitatea de Vest din Timișoara, acolo unde urma să susțin și examen pentru secția de jurnalism. Iar întâlnirea mea cu psihologia a fost una pe care nu o voi uita niciodată.


Deși trebuia doar să depun un dosar, era nevoie să susțin un interviu în fața unei comisii. M-au întâmpinat oameni tineri, zâmbitori și curioși la acest interviu. Curioși să ne cunoască pe noi, candidații. Discuția a fost una scurtă, dar eu am simțit să îmi deschid toată inima în fața acelor oameni, acelor psihologi, despre care nici acum habar nu am cine erau, cum îi cheamă sau ce rol aveau în facultate. Eu le-am spus sincer că am venit la jurnalism, că psihologia este o plasă de siguranță, că îmi doresc să devin jurnalist pentru că este o meserie importantă, puterea cuvântului poate schimba lumea, iar noi avem cu toții nevoie și de această putere ca să trăim într-o lume mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă. Că libertatea de a spune este egală cu libertatea de a gândi, care este esența omului. I-am amețit! La final, spre totala mea surpriză, mi-au spus cu toții râzând că de fapt eu trebuie să devin jurnalist și că așa se va întâmpla cu siguranță. Erau convinși că voi fi admisă și acolo și că nu ne vom cunoaște mai mult de atât. M-au felicitat și m-au încurajat, așa încât am plecat plutind de fericire din fața acelei comisii, convinsă fiind că dacă și comisia de la psiho mi-a zis că locul meu e la jurnalism, sigur am făcut alegerea bună!



În final situația s-a dovedit a fi puțin mai delicată. Am reușit să intru la jurnalism pe unul dintre locurile cu taxă, ceea ce era un efort considerabil pentru familia mea, așa că am pus serios în cumpănă dacă să merg totuși la psihologie, acolo unde intrasem printre primii, pe un loc bugetat. Mai ales că îmi plăcuse atât de mult la interviu!

Diferența în destinul meu a făcut-o dragostea tatălui meu care a decis că suntem cu toții pregătiți, toată familia, pentru un efort financiar, dar că e dreptul meu să îmi urmez visul. Și eu am căutat de acolo înainte să nu îl dezamăgesc. Nu am lucrat nicio oră în viața mea altceva, nu m-au tentat banii mulți făcuți ușor, job-uri de vară, ocupații sezoniere cu distracție la pachet. Am făcut voluntariat în mai multe redacții, am lucrat cot la cot cu jurnaliștii fără să mă întreb dacă cineva profită de pe urma muncii mele neplătite, nu m-am gândit niciodată că ratez petrecerile studenției, dar am învățat cât de mult am putut din tot acest efort.

Am crezut mereu că totul a meritat. Și încă mai cred asta. Deși acum, după 15 ani de carte de muncă în această meserie, uneori mă întreb cum ar fi fost dacă... În anii care au urmat, psihologia a devenit una dintre pasiunile mele. Citesc cât de mult pot legat de acest domeniu, mă interesează în mod deosebit partea care studiază reacțiile maselor și comportamentele copiilor și adolescenților și simt că mă fascinează tot mai tare acest domeniu. Așa că uneori îmi răsare întrebarea ”cum ar fi dacă”. Și nu este deloc o întrebare aiuristică. Tot în psihologie vedem că o provocare intelectuală de acest nivel, reorientare totală de studii și profesională, după 40 de ani este exact ce îi trebuie creierului ca să se mențină activ și în formă și spiritului ca să se mențină tânăr.




1,313 views1 comment

Recent Posts

See All