• Mihaela Călin

In cautarea animalului din inima – Herta Muller

O alta fata a comunismului romanesc. Asta ne prezinta romanele Hertei Muller. O fata pe care cred ca suntem datori sa o privim, mai ales cei care prea putin am trait comunismul pe pielea noastra pentru ca eram prea mici, ca sa putem avea o parere cat de cat aproape de realitate. Dramele de care vorbeste Herta Muller in cartile ei sunt foarte putin cunoscute chiar si de cei care au trait acele vremuri sau chiar au avut de suferit de pe urma lor. Prea putin isi puneau romanii problema exclusilor, blamatilor, minoritatilor. Minoritatea de svabi din Romania te interesa doar daca svabii iti erau vecini de casa, si atunci de frica te faceai ca nu vezi si nu cunosti. Ei duceau o povara imensa. Sa fi de origine germana in Romania comunista era pur si simplu o condamnare din nastere, pe care insa cativa “nebuni” au refuzat sa o accepte ca pe un firesc prin insasi luciditatea mintii lor, prin alegerile lor si uneori chiar prin fapte.


"Îmi doream să-l văd pe căpitanul Piele ducând un sac cu toţi morţii lui. Părul tuns să-i miroasă a cimitir proaspăt cosit, când merge la frizer. Să-i pută crima, când se aşează, după lucru, alături de nepotul lui la masă. Ca acestui copil să-i fie scârbă de degetele care întind prăjitura". Aceasta este atmosfera creata de Herta Muller in Animalul inimii. Frazele creeaza o lume in primul rand a emotiilor, atat de puternice incat pur si simplu te impresoara pe tine, cititorul, si te duc cu totul in acea lumea. Aceasta lume a emotiilor la limita crizelor de fiere eu am mai gasit-o doar la George Orwel si la celebrul lui roman 1984: oprimare, umilinta, despuiere, tortura, scarba, ABSURD.


“Rasuflarea iesea din fiecare gura de aer rece. Inaintea fetelor noastre tasni un card de animale zburatoare. I-am spus lui Georg: uite, animalul inimii tale o ia din loc.

Georg imi ridica barbia cu degetul mare: Tu cu svabescul tau animal al inimii, rase el. Stropii salivei lui imi sarira in obraz. Mi-am coborat privirea si am vazut degetele lui Georg sub barbia mea. Incheieturile degetelor erau albe si degetele albastre de la ger. Mi-am sters stropii de saliva de pe obraz. Lola ii spunea scuipatului din tusul de gene untura de maimuta. Ca sa-mi fac curaj am spus: esti de lemn.

Animalele inimii noastre fugeau ca soarecii. Isi aruncau blana la spate si dispareau in neant. Daca vorbeam mult si fara sir, ramaneau inca un timp in aer.

Cand scrii, sa nu uiti data si sa pui intotdeauna un fir de par in scrisoare, spuse Edgar. Daca parul nu mai e in plic, iti dai seama ca scrisoarea a fost deschisa.”


Romanul Animalul inimii este unul cu o puternica tenta autobiografica si autoarea nici nu se fereste de asta, povesteste totul la persoana intai. Isi povesteste practic gandurile, emotiile, mirarile. Erau de fapt un grup de cinci prieteni, toti studenti: ea, Lola, Edgar, Kurt si Georg. Aveau incredere unul in celalalt, cata incredere poti avea intr-o lume a neincrederii. De fapt, ei s-au cunoscut cel mai bine unul pe celalalt si cel mai putin. Duceau aceeasi lupta, lupta cu Securitatea, cu abuzurile, perchezitiile, urmaririle, interdictiile, retinerile, umilintele si mai ales cu tot ceea ce nu puteau accepta ca fiind lumea fireasca. Lumea in care “asa e”, “asa se face”, “asa se da”, “asa se ia”, “asa se procura”, se tace si se moare traind. Spun ca desi erau foarte apropiati, impartaseau chiar si caietele cu poezii care i-ar fi putut trimite pe drumul mortii pe toti, de fapt nu s-au cunoscut. Nu si-au stiut unul altuia limita dintre ce poate fi trait si unde se moare.

Odata cu cartea aceasta, pentru mine s-a dat la o parte un val. Unul dintre lucrurile de care amintesc cei care povestesc despre comunism este dorinta la unison de a pleca “dincolo”. Toti isi doreau sa fuga in strainatate. Unii doar tanjeau, altii riscau, unii mureau, altii reuseau, cei mai multi nu indrazneau sa vorbeasca despre asta, dar cu totii visau la lumea aceea. Taramul fagaduintei care era pur si simplu “dincolo”, indiferent ca era in Germania, in Franta sau in America. Herta Muller insa, svaboaica, nu intelegea de ce ar trebui ea sa vrea “dincolo”. Nu intelegea de ce ea este o straina in tara in care s-a nascut, de ce este o infractoare doar pentru asta. Ea svaboaica, nemtoaica pana la urma, nu vrea in Germania, printre straini.


Sa nu ne alintam, Herta Muller nu scrie aceasta carte pentru noi, cititorii ei de acum. Nu vrea sa ne invete nimic, nu vrea sa ne rastoarne gandurile si nici sa ne miste un milimetru din drumul nostru. Animalul inimii este o carte despre emotii puternice, care nu mai pot fi tinute in frau, care urla de capul lor de furie si de regret. Prea multi s-au pierdut pe drum, prea multi nu au putut fi ajutati, prea multi nu au putut fi intelesi, iar unii ii erau chiar prieteni, frati de blestem.


“Sacul cu raul nu-mi apartinea. Nu apartinea nici unuia dintre noi.

Sacul cu fereastra nu-mi apartinea. I-a apartinut mai tarziu lui Georg.

Sacul cu funia i-a apartinut si mai tarziu lui Kurt.

Pe vremea aceea, Edgar, Kurt, Georg si cu mine nu stiam inca. Poate ar trebui sa putem spune: Pe vremea aceea nu stia nimeni inca. Dar capitanul Piele nu era nimeni. Poate ca el, capitanul Piele, se gandise inca de pe atunci la doi saci: mai intai la sacul pentru Georg. Apoi la sacul pentru Kurt.

Poate ca pe atunci capitanul Piele nu se gandea inca la primul sac si cu atat mai putin la al doilea. Sau capitanul Piele se gandea la amandoi sacii si ii impartea pe ani. “


Herta Muller este o scriitoare romanca de origine germana. In 2009 a fost distinsa cu Premiul Nobel pentru Literatura. Ea s-a nascut in judetul Timis si a trait pana la 34 de ani in Romania. Abia in 1987 a emigrat in Germania impreuna cu sotul ei, facuse deja trei vizite instrainatate din care insa s-a intors.

9 views0 comments

Recent Posts

See All