• Mihaela Călin

La Belle Epoque sau Despre zile mai bune

Am fost la cinema! Aceasta este știrea vieții mele. Am fost la cinema sâmbătă. Am planificat mult acest moment, am așteptat mult, dar am reușit. Ciudat în sala, bineînțeles, oameni puțini, cu distanțare și măști, dar când s-a stins lumina, totul a devenit normal. Normal ca în vremuri normale.


Am văzut La Belle Epoque, un film franțuzesc atât de savuros. Profund și totuși amuzant. Povestea este despre un cuplu, despre un domn grafician respectat cândva și o doamnă psihologă încă foarte apreciată. Doi oameni care apar totalmente sătui și plictisiți unul de celălalt și care decid să se despartă. Și de aici începe magia. Victor, atât de rătăcit deja într-un prezent care îl copleșește din cauza tehnologiei, își dorește doar să retrăiască clipele lui cele mai fericite, o zi din anul 1974. Ziua cea mai frumoasă, ziua în care și-a cunoscut iubirea vieții lui, pe care însă cumva a uitat-o. A banalizat acel moment până s-a pierdut printre atâtea și atâtea momente din viața lui, mai bune sau mai proaste. Și astfel începe să participe la un proiect, un business de fapt: oamenii plătesc ca să poată trăi scene din trecut, reproduse cu actori și decoruri, cu efecte speciale și recuzită până în cel mai mic detaliu. Un proiect la limita absurdului practic. Și de aici partea sentimentală se complică și mai tare, intră în scenă și alte personaje, iar Victor ajunge ruinat financiar, dar mai fericit ca niciodată. Nu are rost să vă spun mai multe, sper să ajungeți să vedeți filmul. Sper...


M-am pregătit pentru această ieșire cu o teamă mică în suflet, vorbind cu prietena mea mereu despre ce se întâmplă, mai putem merge sau nu mai putem merge. Amândouă ne doream foarte tare să ieșim puțin din casă, să mergem la cinema. Atât. Dar s-au schimbat cifrele vineri. Cifrele pandemiei. Bucureștiul era deja în scenariul roșu, Timișoara se închide cu tot. Lockdown. Iar. Și noi nu știm dacă mai putem să mergem la un film. Iar. Am reușit, apoi totul s-a închis. Iar. Cel puțin două săptămâni nu se mi țin spectacole, nu se mai poate ieși la restaurant, practic tot ce ne aduce puțină bucurie sau puțină relaxare este iar interzis. Ne întoarcem iar la micile bucurii ale vieții și să ne fericim doar de un singur lucru: că încă suntem sănătoși.


Cine ar fi visat așa ceva? Noi, care ne răsfățam inimile cu artă, cu petreceri, cu concerte pe stadioane, cu revelioane colosale, cu sporturi și călătorii. Noi, cei mai bucurați din toate timpurile cu toate bunătățile lumii: pace, sănătate, bunăstare, la cele mai ridicate cote care s-au atins vreodată, noi să fim privați de toate acestea. Și nici măcar nu am știut că ne trăiam cei mai frumoși ani... La Belle Epoque...


Încă sperăm. Ne vaccinăm sau nu, ne protejăm sau nu, ne conformăm sau nu, dar toți încă mai credem că totul va fi bine. Poate că vom ajunge să ne reluam viețile. De fapt să ne primim înapoi privilegiile, banalități despre care habar nu avem că ne transformă în privilegiați. Dar La Belle Epoque... poate să o retrăim la firma de vise a lui Antoine...

1,101 views1 comment

Recent Posts

See All