• Mihaela Călin

Să ne asumăm că suntem mame


Haideți să vorbim puțin despre copii. :)


Înainte să am eu copil, nu aș fi acceptat sub nicio formă faptul că un părinte poată să își pună, sau doar să îi dea voie copilului său, într-o situație descrisă de experți ca nerecomandată. Fie că vorbim despre școală, joacă, transportul cu mașina, alimentație, relația cu cei din jur, cum îl îmbracă sau cum îi vorbește etc. etc. Aia cu „mama știe ce e cel mai bine pentru copilul ei” mi se părea și absurd, și stupid, și periculos.


După ce am avut eu copil, situația s-a mai nuanțat. În primul rând pentru că mi-am dat seama că nu ai cum să crești un copil în toate aspectele vieții după manual. Un copil s-ar putea să nu mănânce broccoli, nicicum, niciodată, nici măcar un pic, deși e atât de recomandat, iar mama nu e cazul să i-l bage pe gât. Serios, aici ea chiar știe ce e mai bine pentru copilul ei și copilul acela sigur e ok. Sau copilul nu doarme la prânz (e foarte frecventă treaba asta din câte aud, Petru doarme foarte bine) – sigur, creierașul lui se dezvoltă prin odihnă, la toate vârstele, nu numai când e bebeluș, dar și aici cred că mama știe cel mai bine dacă cel mic e ok cu cât doarme sau dacă este privat de somn dacă doarme doar noapte. Și astfel de exemple pot continua.




M-am trezit însă în fața unei situații care mi-a blocat tot ce credeam eu despre competențele de mamă.

Am plecat cu Petru la camera de gardă cu saturație de oxigen 89-90. Nu avea niciun simptom grav, nu febră, nu diaree, nu vărsături, nimic. Niște muci firavi, dar o stare generală buna. Însă pentru că trecuserăm printr-o pneumonie cu internare cu vreo trei săptămâni înainte, evident că imediat am verificat cum respiră. Nu respira bine.

La camera de gardă – consult, monitorizare, medicamente pentru stabilizare, dar saturația nu se menținea, scădea ușor, deși nu mai scădea sub 90. Indicație medicului: internare, evident. Eu eram singură, Daniel nu a putut intra, dar l-am sunat pe Facetime (așa e în spitale cu copiii în pandemie, mamele mor acolo cu ei și tații mor încet la poartă pe Facetime). Ce fac? Sincer, nu voiam să mă mai internez pentru că Petru nu mănâncă nimic în spital, plânge după taică-su toată ziua și toată noaptea, nu reușesc mereu să îi fac tratamentul singură, Daniel e minunat cu copilul la treburile astea. Dar dacă îl pun în pericol??? Cum să iau copilul acasă doar pentru că el are o stare generală bună și eu știu cum se face tratamentul pentru pneumonie??? În final așa am spus: îl iau acasă pe semnătură. Și am continuat către doctoriță „vă rog mult să mă opriți dacă nu fac bine, dacă e prea riscant”. Medicul, o super femeie, mamă la rândul ei, zice: „bine, semnați și plecați cu medicația asta și îmi scrieți peste noapte cum e și mâine vă sun eu. Dacă nu rămâne stabil și scade saturația de oxigen sub 90, reveniți pentru internare”. Finalul e că a fost bine și nu ne-am mai internat, l-am tratat acasă. Dar am procedat bine să fac așa ceva? Să fac altfel decât a recomandat medicul?

Nu știu.

Regula mea să știți că nu s-a schimbat însă: nu contrazic eu medicul. Niciodată. Dacă nu înțeleg sau nu sunt de acord cu ce zice, mai cer o părere, mai mergem la un medic, mai pun o întrebare. Dar știu sigur că și primul medic, și al doilea, și al zecelea știu mult mai multă medicină decât mine. Cât sunt eu de mamă!


Acum vă mărturisesc că stau cu sufletul cât un purice din cauza pandemiei. Da, copiii nu sunt foarte vulnerabili în fața bolii, da, nu fac forme grave ale bolii frecvent, da, știu, copiii cam trec cu bine peste boală. Dar boala poate lăsa sechele oribile pe viața la copii, poate apărea Sindromul Inflamator Multisistemic chiar și la mult timp după ce s-a vindecat de COVID-19.

Cât m-a dus mintea mea de mamă, am făcut 3 lucruri pentru protecția copilului în această perioadă: 1. Evit cât pot să îl duc între oameni; 2. Am reușit să îl fac să poarte măscuța când mergem la cumpărături (dacă ne încadrăm într-o oră, o ține fără probleme; mai mult de o oră deja îl incomodează și se plictisește, o pune discret sub barbă) și 3. M-am vaccinat! Și ne-am vaccinat toți în jurul lui. Și noi, părinții, și bunicii, și rudele cu care ne mai vedem din an în Paști. Știu că și așa putem să îi aducem virusul, dar vaccinarea scade foarte mult răspândirea virusului, și dacă atât pot, să scad foarte mult pericolul, atunci eu aleg să fac și doar atât.


Nu vreau să fac lobby pentru vaccinare, deși am răspuns la toate întrebările pe care mi le-au pus oamenii, greșit ajunse la mine pentru că eu nu sunt medic specialist. Ba chiar vă spun sincer, am citit despre boală și vaccin pentru că mă întreabă oamenii în jur și măcar atât pot să fac și eu dacă ei în mine au încredere: să mă informez corect și să le răspund. Dar cred că în ceea ce privește mamele, intră în „fișa postului”: protejează-ți copilul prin toate mijloacele, cu toate puterile.


Da, decizia de vaccinare este una personală, a fiecăruia, dar ia mai gândește-te, este numai despre tine oare?

Îmi spunea o doamne că nu dorește să se vaccineze și că își asumă dacă se îmbolnăvește și moare pentru că înțelege că se poate întâmpla și asta. Și lângă ea erau două fetițe de 3-4 ani, gemene. Mi-a înghețat inima! Cum să vorbești lângă copiii tăi cu atâta ușurință că tu îți asumi dacă mori. Cum?! Oare ai dreptul ăsta, să îți asumi că mori, în fața lor, a celor cărora tu le-ai dat viață?



Mamelor, nici eu nu sunt o mamă perfectă, dar dacă tot i-am făcut, haideți să ne asumăm asta: că am dat viață unor oameni pentru care NOI AM ALES să luptăm cu toate puterile, cu orice pe lumea asta, atât cât este omenește posibil. Haideți mai bine ASTA să ne asumăm!

661 views0 comments

Recent Posts

See All