• Mihaela Călin

Viața în folosul comunității


E o diferență ca de la cer la pământ între comunitate și colectiv. O diferență care, într-o țară sugrumată de comunism jumătate de secol, pare insesizabilă.


Românii nu au fost niciodată fani colectiv, ne amintim cam cum vedeau oamenii colectivizarea chiar și din Moromeții, volumul 2. Ideile despre munca în comun pentru bunăstarea tuturor au fost privite cu totală neîncredere. Nu aș știi să zic dacă tocmai de asta s-au dovedit complet sterile, pentru că nimeni nu credea în ele, sau era de fapt taman invers. Cert este că ce este al nostru, al tuturor, românii au înțeles mereu că este al nimănui, deci nu ne interesează soarta lui sau se poate lua de oricine dacă are nevoie.


Timpurile s-au schimbat, ba chiar s-au întors cu susul în jos, și iată că și românul s-a trezit trăind în... comunitate. Comunitatea Europeană este cea mai cuprinzătoare din viața lui, ca să zic așa, dar se izbește mereu prin viață de tot felul de mici comunități. Care evident că îi amintesc strașnic de colectiv, așa că parcă instinctiv fuge de ele cât poate.


Noi ne-am mutat din București la Corbeanca acum aproape 3 ani și în căutarea unei comunități. În București mi se părea foarte anevoios, pe o scară cu 13 apartamente nu reușeam să ne înțelegem asupra investițiilor la ședințelor de bloc, așa că din acest punct nici nu m-am mai străduit, mi-am dorit să mergem înspre o zonă a comunităților. Un loc unde oamenii se cunosc măcar din vedere și se salută chiar dacă nu își știu numele, un loc unde nu își aruncă gunoiul unul în poarta celuilalt și nu își parchează mașinile pe locul de parcare al altcuiva pentru că le e rușine, în fine, un loc unde, împreună cu alți oameni, să ne facem viața în comun mai frumoasă și mai sigură.


Ce pot să spun, cu tristețe, este că nu am găsit un astfel de loc. Oamenii aici da, se cunosc, se salută, își respectă mai bine proprietatea decât în alte locuri, dar nu am găsit spiritul acela al comunității. Pentru că... toate ca toate, până la bani. Nimeni nu ar investi un șfanț în ce este al nostru, comun: accesul spre proprietăți, iluminat, curățenia zonelor dintre case, a terenurilor virane, spații de joacă, de relaxare, o pistă de alergare care s-ar putea face în zona în care stau eu. Sigur, avem și primărie, și primar proaspăt ales, hulit de toată lumea de zici că extratereștrii sau rudele lui Trump l-au votat, și adevărul e că nu e vreo lumină. Dar! Inițiativa și dorința de implicare a oamenilor tinde spre 0, asta împreună cu mulți nervi și multe spume.


S-a votat, cică printr-o eroare urmată de un mare scandal, majorarea impozitelor locale cu vreo 50%. E mult când spui așa, dar sunt sigură că foarte mulți dintre cei care locuiesc aici își permit impozitele pe vile și palate, chiar nu sunt niște nevoiași. Culmea e că mulți dintre aceștia au pornit un adevărat război cu sudalme la adresa primăriei, pentru că DE CE? Nu vrem, nu e bine, nu avem de unde, hoții hoții, ce fac ei cu banii noștri, vă dați seama cât impozit plătesc eu pentru 5 mașini! Șamd. Este șocant ce cuvinte aruncă oamenii mai cu carte, atenție, pe Facebook, adică ÎNTR-UN SPAȚIU PUBLIC. Mulți dintre cei care se poartă așa intră în vile direct din bălți pentru că nu au străzile asfaltate, de iluminat stradal nici nu se pune problema. Nu au niciun fel de facilități în afara unor case confortabile, de sute de mii de euro, și aer curat.


Eu înțeleg că românii au multe traume, ca popor, și e foarte greu să le depășească. Dar a trecut totuși amar de ani de când am cerut cu toții, mari și mici, altfel de viață, mai civilizată, mai ușoară, mai sigură, mai frumoasă, mai... ca afară. Ei bine, am văzut cu toții, chiar și în scurte ieșiri din țară și cu atât mai mult cei care au lucrat și au locuit în străinătate, că și acolo diferența într-o viață frumoasă o face puterea comunității, preocuparea comună ca să ne fie bine tuturor, pentru că atunci îmi e bine și mie, îi e bine și familiei mele. Și acum putem să facem asta, avem dreptul și pârghiile egale. Ce poate fi mai minunat decât să ai acces la aceste drepturi, ar spune un popor care a stat cu cizma comunismului fără suflet pe cap atâția ani! Nu și poporul acesta care fuge, în primul rând, de implicare și apoi de responsabilitate.


Da, e complicat, e nevoie de banii noștri, de timpul nostru, de efortul nostru, de interes și răbdare, de respect pentru dialog și opinii diferite, da, e greu să aduni toate astea, dar ce viața frumoasă am avea dacă am vrea să clădim mai multe comunități!

106 views1 comment

Recent Posts

See All